Nu mai ştiu exact când am înţeles că am această obsesie de control, că vreau să ştiu când, cum, în ce fel şi cu ce rezultate prevăzute se întâmplă lucrurile, că trebuie să controlez eu evoluţia lor, că este necesar să fiu în controlul relaţiei pe care o am cu un bărbat, să ştiu ce face şi cu cine, că trebuie să fiu mereu în controlul job-ului, să planific, să mă ocup eu de toate, că este bine să fiu în controlul a ceea ce se întâmplă acasă şi tot aşa.
Cred că această realizare a faptului că sunt un soi de “control freak” a venit cumva când am terminat cu lucrul în televiziunea locală de la Slatina, – un cadru în care mi-am exersat mult libertatea…mă rog, până am ajuns să fim controlaţi politic – şi m-am îndreptat către corporatism. Odată ajunsă aici am înţeles faptul că acest mediu cere de la angajaţi performanţă, planificare, control duse uneori la extreme şi, an după an, această apetenţă către control s-a exacerbat.
Nu ştii imediat că eşti obsedat de control şi, în niciun caz, odată ce ai realizat, nu admiţi atât de uşor. “Eşti obsedată să controlezi tot. Relaxează-te, uneori lucrurile se întâmplă mai firesc şi mai bine dacă nu eşti control freak, dacă nu te agiţi, dacă nu planifici, dacă nu urmăreşti tot.”, sunt unele dintre cuvintele pe care le-am auzit probabil cel mai des până la vârsta asta, de la cei din jur. După ce am încheiat un capitol destul de dureros şi solicitant al vieţii mele, care îmi răpise identitatea, în care nu prea mai ştiam cine sunt şi nici nu mă mai interesa, atâta timp cât aveam puterea să controlez eu tot, atâta timp cât îmi hrăneam ego-ul, am început să “lucrez” la o serie lecţii pe care nu le-am învăţat la timp. Una dintre ele a fost aceasta cu obsesia de a controla tot.
Odată ce am realizat că am acest program mental numit “obsesie de control” cu care am venit pe această lume şi care s-a dezvoltat, a luat amploare odată cu trecerea anilor, odată ce l-am acceptat ca fiind al meu, dar ca făcându-mi mai mult rău decât bine, am şi înţeles că vreau să mă “tratez” cumva, că îmi doresc să am în viaţa mea mai multe laturi unde nu îl las să se manifeste abuziv şi abundent. Sau chiar deloc.
Cine mă cunoaşte acum şi va lua contact cu mine într-o zi în care, de exemplu, caut informaţii despre ceva, planific să fac un lucru, îmi pun sute de întrebări, pun o groază de întrebări celor din jur, şi va fi citit rândurile de mai sus, va spune, poate, “Nu ai reuşit nimic, încă eşti control freak“. Vreau să le spun tuturor că, probabil, dacă m-ar fi cunoscut acum 4 ani, ar fi fugit de mine.
Dimpotrivă, cei care mă cunosc de mai mult timp, şi care m-au văzut în diverse etape ale vieţii mele, sper să exclame când ne revedem “Dar te-ai schimbat, mult, nu mai eşti aşa obsedată tot timpul de control”. Da, chiar da, însă este o lecţie pe care încă o învăţ, dar măcar am înţeles că, dacă încerc să fiu tot timpul în control, e ca şi cum aş încerca să-i iau locul lui Dumnezeu.
Ce bine este, ce cald şi ce firesc se simte când, orice s-ar întâmpla, pot să mă abandonez şi să spun cu tărie şi încredere: “Doamne, te las pe tine, ştiu că lucrurile se vor aşeza mai bine decât le-aş aşeza eu!”. Sunt încă puţine cazurile în care pot să fac asta, dar, uite, am scăpat de obsesia de control la job, am redus considerabil obsesia de control într-o relaţie. Nu e puţin lucru având în vedere cât de puternică era această latura a mea. Şi este o călătorie continuă, precum creşterea personală, precum drumul către cea mai bună versiune a noastră pe care să ajungem să ne-o manifestăm fără frică, autentic şi asumat.
