Într-o dimineață de toamnă, la o cafea fierbinte cu un om tare fain, orfan de tată și de mamă, am povestit despre durerile celor dragi care nu mai sunt printre noi. Și mi-a venit acest mesaj: suntem necondiționat alături de cei dragi și iubiți în călătorii grele și este normal să fie așa, dar ne gândim, de multe ori, că momentele cumplite în care ei suferă sunt numai despre ei și nu este în totalitate așa.
Călătoriile dureroase ale celor dragi pot produce în noi schimbări pozitive pe termen lung. Doar că nu putem să realizăm asta în acele clipe, fiindcă suntem preocupați să-i ajutăm pe ei, să-i sprijinim. Este normal, oricât de prezenți am fi în acele momente, să nu mai avem timp și energie pentru a reflecta și a ne întreba de ce trăim noi acea experiență. Suntem uneori acaparați de încrâncenare, alteori, deși acceptăm imediat ceea ce se întâmplă, suntem sfâșiați de durerea neputinței și de tristețe.
Cert este că există mereu o lecție și pentru cei din jurul oamenilor care trec prin clipe dureroase, iar ulterior, dacă reflectăm, descoperim și schimbarea pe care o produce în noi orice experiență grea a celor dragi. Care, uneori, poate fi una pozitivă oricât de imposibil ar părea.
La mai mulți ani de la moartea tatălui meu, după ce am reușit să mă eliberez de durere, de vină, de reproșuri, de întrebările fără răspuns, am înțeles că lupta lui și puterea pe care o avea în momente foarte dificile au produs, fără să îmi dau seama prea curând de asta, o schimbare importantă în modul meu de a gândi și de a reacționa în fața momentelor grele din viața mea, de data aceasta.
Din femeia pe care o doborau destul de des și cele mai mici probleme de sănătate, pe care o disperau iubirile neîmpărtășite sau relațiile eșuate, pe care o aruncau în văicăreală momentele grele din viața profesională, m-am transformat cumva într-un om pe care nu îl mai stăpânește mereu frica și care evită să se plângă, să se lamenteze prea ușor. Orice ar fi, în afară de o boală incurabilă în ultima fază și de moarte, are undeva, cumva, o rezolvare la momentul potrivit.
Tata a luptat până în ultima clipă. Durerea și neputința nu l-au doborât. Și acum, când simt că mi-e greu din diverse motive, imaginea lui, cu dureri sfâșietoare ridicându-se din pat și plecând pe picioarele lui pe stradă, determinarea de a învinge o boală cruntă, deși simțea că nu are șanse, mă fac să mă trezesc din dureri care nu sunt de viață și moarte, să-mi dau cu apă rece pe față și să merg mai departe.
Durerile celor dragi au produs în mine schimbări pozitive. Poate pare absurd ceea ce spun pentru că acest soi de experiențe ar trebui să lase în urmă numai răni adânci, regrete și traume. Doar că atunci când ești conștient că le-ai trăit cu un scop și tu și, mai ales, îl vezi la un moment dat, faci loc învățăturilor. Mai devreme sau mai târziu.
