Este la modă acuma treaba asta cu bunătatea. S-au făcut şi produse inscripţionate cu “bunătatea este badass”. Sunt de acord, aşa este, doar că, în piei de miei, sunt mulţi lupi, nene! Şi multe “suflete bune” care fac gesturi aparent frumoase faţă de semeni sunt de fapt minţi stricate care fac rău, mult rău altor oameni. Premeditat, repetitiv, fără să clipească. Pe de altă parte, cunosc femei şi bărbaţi care fac numai bine din spatele unei imagini de duri şi ciufuţi, încât am început să îi adun în jurul meu de câțiva ani.
Bunătatea este badass, dacă este reală, nu compusă din gesturi făcute pentru a câștiga capital de imagine. Iar dacă este reală, faptele sunt aşezate, autentice, nu cosmetizate şi mieroase, nu ostentative. Şi, evident, ele sunt făcute faţă de toată lumea nu prin selecţie, dependent de interese.
Am refuzat până anul acesta să cred că oamenii sunt buni sau răi. Credeam că oamenii sunt corecţi sau nu, iubitori, tandri sau dimpotrivă, calmi sau agresivi, rătăciţi sau echilibraţi, bârfitori sau nu, autentici sau falşi, dar niciodată nu m-am gândit la un om că ar fi bun sau rău. Cel mult răutacios.
Am avut mereu credinţa că Dumnezeu ne-a făcut buni pe toţi, doar că rănile şi traumele din viață ne mai împing către porniri agresive şi egoiste faţă de cei din jur. Trist este că, uşor uşor, mi-o pierd și descopăr că există oameni care nu numai că merg fără pic de atenție la semeni, în jur, unii îi mai și calcă în picioare pentru binele personal. Sau, pur și simplu, fiindcă sunt deviați și le face plăcere.
Sunt oameni care fac rău prin vorbe, prin fapte, prin faţă sau prin spate, cu un scop sau fără, inconştient, dar, cel mai rău, voit. Nicio boală şi nicio rătăcire nu justifică răul, durerea produse conştient cuiva. A durut să accept asta, a durut să învăţ lecţia asta the hard way. M-am revoltat de câteva ori şi l-am întrebat pe Superiorul Direct cum de permite aşa ceva. Apoi am înţeles, nu El este responsabil de alegerile noastre, el ne-a lăsat tuturor liberul arbitru. Aşa cum poţi alege să faci bine sau rău, aşa (teoretic) poţi alege să te distanţezi sau nu de cel care îţi face rău. Dar, cum nimic nu este alb sau negru pe lumea asta, sunt situaţii în care devenim neputincioşi.
Ne trezim captivi în relaţii în care există un soi de dependenţă şi nu putem ieşi cu uşurinţă, chiar dacă conştientizăm răul sistematic la care suntem supuşi. Unii dintre noi ajungem chiar să le găsim și circumstanţe atenuante agresorilor noştri, ne încăpățânăm masochist să vedem binele unde el nu există. Un soi de Stockolm, i-am zis eu.
Aș fi vrut să nu scriu niciodată asta, să nu ajung să cred că oamenii sunt buni sau răi prin gândire, prin porniri, prin acțiuni, prin valorile care îi definesc. Doar că, la aproape 40 de ani, uitându-mă în jur, am observat că tot mai mulți oameni uită de aproapele lor și sunt imuni la suferința celor din jur.
Când ai senzația despre tine că ești cel mai bun, fă un exercițiu. Contorizează-ți prezența printre semeni prin fapte și prin vorbe, din ultimele luni, ani, cum vrei tu. Câte au fost bune, de ajutor și câte repetitiv urâte sau fără sens, făcute egoist, de fapt, pentru imaginea ta? Câți oameni ai rănit intenționat, pe câți i-ai jignit, împotriva câtor ai greșit conștient și premeditat? De multe ori exercițiul ăsta este un duș cu apă rece, iar dacă suma faptelor rele este mai mare decât a celor bune și conștientizezi asta, cu greu te vei privi în oglindă. Vestea bună este că bunătatea este badass și o poți alege oricând. Doar autentică să fie.
