Want create site? Find Free WordPress Themes and plugins.

Ce aş putea să mai spun despre Ana Ularu ce nu s-a spus încă sau ceea ce nu ştiţi deja, cei care iubiţi filmul şi teatrul? Că este frumoasă? Se vede cu ochiul liber, v-aş zice doar că în realitate este şi mai frumoasă? Că este talentată? Cred că v-aţi convins dacă aţi văzut-o în Periferic, O vară instabilă, Sunt o babă comunistă sau în The Borgias. Anul acesta o putem vedea în 4 producţii internaţionale, despre care mi-a vorbit cu mare drag. Într-una dintre acestea, Serena regizată de Susanne Bier, joacă alături de Bradley Cooper şi Jenifer Lawrance.

A debutat în film la doar 9 ani cu 2 co-producţii româno-franceze, iar pe o scenă de teatru şi-a făcut apariţia cu Lolita Cătălinei Buzoianu, în care primul său partener de scenă, la doar 16 ani, a fost Ştefan Iordache pe care spune că l-a iubit enorm. Ana Ularu este un artist complex, este actriţă de teatru şi de film, scrie, desenează, cântă şi face nişte poze foarte interesante, întotdeauna pe peliculă. Pe o bancă în parc, am avut o discuţie tare faină cu Ana, prin care am descoperit, dincolo de un artist foarte pasionat de ceea ce face, un om minunat care iubeşte viaţa, oamenii din jur, o persoană cu un bun simţ ieşit din comun. Vă las în continuare să descoperiţi ce am vorbit cu. Un dialog lung, ştiu, dar foarte plăcut pentru că a fost deschis, sincer, chiar pe sufletul meu.

Ana, îmi vorbeai despre perioada de pauză de la un moment dat din cariera ta. Ce ai învăţat din experienţa asta? Să zic “da” în toate părţile până viaţa mi le alege, pentru că altfel există şanse mai mici să lucrez. Cu bunul simţ cu care sunt eu înzestrată se pare că nu ajung departe. Eu vreau să nu încurc pe nimeni şi se întâmplă astfel de lucruri. Am învăţat să spun “da” şi să văd cum se aranjează ulterior pentru că depinde prea puţin de actor cum are programul. Eu am mai avut probleme cu acesta pentru că ironia sorţii face să îmi vină multe proiecte în acelaşi timp sau deloc, iar eu am momente când ori trebuie să gestionez un haos total ori stau acasă şi mă întreb de ce nu sună telefonul. Oricum, cred că dacă nu eşti menit să faci anumite lucruri nu le faci şi oricât te-ai zbate şi te-ai lupta viaţa o să îţi demonstreze contrariul. Sau dacă ajungi să faci un proiect care nu îţi era menit, o să ajungi să regreţi îngrozitor experienţa.

Ce s-a întâmplat după perioada de pauză pe care ai simţit-o atât de lungă? Am reînceput să lucrez, am făcut un scurt metraj englez care îmi place foarte mult, un scenariu scris de Sean Harris, un actor englez pe care publicul îl ştie din The Borgias, juca rolul lui Michelleto şi cu care am jucat şi eu în The Borgias şi în cel mai recent film al lui Susanne Bier, Serena. Am început apoi repetiţiile aici la Bulandra, la Omul cel bun din Seciuan montat de domnul Andrei Şerban şi îmi era tare dor de teatru. Între timp am făcut spectacolul În parc scris şi regizat de Radu Iacoban în care joc alături de Istvan Teglas.

Ce rol ai în Omul cel bun din Seciuan, a cărui premieră va fi toamna aceasta? Joc omul cel bun din Seciuan. Este povestea unei fete căreia zeii îi conferă titlul de cel mai bun om şi ca ea să poată rezista şi supravieţui acestei responsabilităţi uriaşe îşi inventează, mai mult sau mai puţin, un alter ego. E un rol dublu, un rol masculin şi feminin. Acelaşi rol este jucat de Alexandra Fasolă, spectacolul are mai multe roluri pe dublă distribuţie şi va avea 2 premiere, cu fiecare distribuţie.

Cum ai luat acest rol? Am dat o probă întâmplător. Nu fusesem chemată îniţial, după care domnul Şerban şi-a adus aminte de mine pentru că mai dădusem o probă la el. Am venit, mi-a dat nişte indicaţii excelente, mie îmi place foarte mult să primesc indicaţii cu vector. Pentru un actor este important nu să îi zici “simte roşu”, pentru că dacă simte doar roşu nu înseamnă nimic. Mi s-a spus ce să fac concret şi am făcut cu tot dragul şi toată încrederea şi de data asta am luat proba. De o lună lucrez la acest proiect cu tot dragul şi toată inima, sunt angrenată total în el. Nici nu prea pot să lucrez altfel, cu jumătăţi de măsură, de aia mi-e şi greu să zic “da” în toate părţile.

Ce proiecte urmează anul acesta în film, teatru? Urmează să vedem, nu prea vorbesc despre proiecte viitoare. Sunt superstiţioasă. Şi, în general, nu vorbesc decât despre proiecte care trebuie să iasă, nu îmi place să vorbesc şi să îmi dau mai multă importanţă decât este cazul.

Eşte una dintre puţinele actriţe de la noi care a reuşit până la vârsta asta proiecte internaţionale atât de importante. Ce ai făcut diferit faţă de colegii tăi? Nu cred că am făcut ceva diferit faţă de ceilalţi. Am datele pe care le am şi nu am făcut niciodată compromisuri, adică nu am intrat pe scurtătură nicăieri, nu am fost fiica, iubita sau mama cuiva. Cât am reuşit până acum am făcut pe enorm de multă muncă. Pentru că luatul unei probe este doar 1% din munca efectivă pentru acel proiect.

Vreau să vorbim despre Serena dar să îmi satisfac prima dată o curiozitate personală. Bradley Cooper este la fel de awsome şi în realitate? Cum a fost întâlnirea cu el? E un partener excelent, foarte grijuliu şi generos. Şi un om cu umorul ăla un pic absurd şi minunat. Şi se vede că a făcut teatru, că a fost pe o scenă, că a trecut prin examene în cadrul unei şcoli. E un soi de pregătire interioară, de igienă profesională pe care o câştigi din experienţele astea.

Cum ai ajuns în acest proiect? Răspunsul general valabil la întrebarea cum am ajuns în orice proiect este “am dat o probă”. A, da, la Radu Iacoban nu am dat probă, pentru În parc. Iacă-tă! Ar fi fost chiar tragic. Acolo recunosc, a fost nepotism, dar unul frumos.  Într-un fel Radu a scris piesa pentru mine şi este foarte flatant să fii muză.

Deviem un pic de la Serena şi Bradley Cooper şi vreau să te întreb, cum te simţi ca muză? Mie îmi place foarte mult cum scrie Radu şi îl încurajez foarte mult în direcţia asta cu scrisul pentru că mă bucur că şi-a descoperit acest talent. Mi se pare că este mai bun cu fiecare spectacol pe care îl scrie şi vreau să îl conving să scrie un scenariu de film.

Ne întoarcem la Serena acum? Da. Pentru Serena am dat ditamai proba. Am învăţat textul foarte repede peste noapte, a trebuit să-mi schimb un avion, trebuia să mă întorc la Bucureşti, m-am dus la Londra pentru a susţine proba cu Susanne Bier. Habar nu aveam cine este în distribuţie, eu de ea eram foarte încântată. Când am ajuns în aceeaşi încăpere cu ea, m-am pierdut complet, am început să mă bâlbâi.

De ce crezi că s-a întâmplat asta? Este o prezenţă foarte puternică, eram şi eu foarte obosită, iar în al treilea rând îmi place foarte mult ca regizoare. Dar când am început să dau proba, mi-am dat proba şi mi-a zis la final “Very good job!” cu accentul ei danez, iar apoi asistenta directoarei de casting mi-a spus că nu mai zisese nimănui asta. A urmat iar un haos fiindcă eu aveam de filmat şi la Ana Damian O vară foarte instabilă. Am făcut 2 filme în acelaşi timp dar a fost foarte plăcut în fiecare parte, pentru că aveam prieteni peste tot, ambele poveşti erau frumoase iar rolurile diametral opuse. În O vară foarte instabilă joc ce joc, iar în Serena am un rol de fată ingenuă, o copilă, o adolescentă care nu mi s-ar fi dat niciodată în România pentru că sunt văzută într-un anume fel.

Cum eşti văzută în România? Uite, la noi dacă se montează Romeo şi Julieta, se ia o Julieta mică, blondă şi cu voce de soprană. Eu sunt cum sunt şi nu mă vede nimeni ca Julieta, Ofelia sau alt personaj similar. Nu mă cheamă nimeni la probe pentru că, în viziunea unora, eu nu pot să joc astfel de roluri. Uite de aia îl iubesc eu pe Siviu Purcărete că mi-a dat Isabella din Măsură pentru măsură, şi pe Andrei Şerban că mi-a dat Shen Te în Omul cel bun din Seciuan. E vorba de imaginaţie.

Te frustrează asta? Un pic, da. Pentru că eu îmi doresc să joc anumite roluri, eu pot să joc. Eu nu sunt în niciun fel, sunt un actor aşa cum mă creează regizorul. Eu sunt dependentă de regizor, eu sunt actorul care vrea să fie regizat, construit, asta e bucuria momentului: să creezi împreună cu regizorul.

A fost vreun moment în care ai vrut să renunţi la toată joaca asta? Nu neapărat să renunţ. Dar a fost un moment în care nu lucram deloc, imediat după facultate, după Epopeea lui Ghilgameş, după ce am făcut Periferic, nu mai lucram deloc. Eu m-am întreţinut întotdeauna din meseria mea, iar în momentul ăla nu mai aveam din ce trăi şi m-am întrebat “de ce vreau eu atât de tare asta, dacă alţii nu vor cu mine?”, dar nu m-am gândit să mă reprofilez . Ceea ce trebuie înţeles de oamenii care vor să facă meseria asta este că doza de fericire pe care ţi-o dă este incomparabil mai mică decât doza de nefericire pe care o iei. Îţi trebuie forţă, luciditate, actorul trebuie să fie un om extrem de sănătos la cap ca să poate să le ducă pe toate putere fizică pentru că este un maraton.

Ce te-a învăţat teatrul? Rămâne una dintre iubirile tale, chiar dacă ai facut mai mult film în ultima perioadă, nu? Teatrul mă învaţă mereu ce înseamnă să îţi dozezi energia, să construieşti în coerenţă un personaj şi apoi să gestionezi emoţii. Sunt un actor foarte emotiv, cum intru pe scenă se declanşează un soi de tornadă interioară, şi în acelaşi timp mintea funcţionează optim. Dacă nu eşti complet lucid, te pierzi, repet, eu nu cred în epilepsii artistice, ci în partituri urmate logic în care poţi să fii virtuos, dacă te ajuta talentul şi inspiraţia în ziua respectivă. Dar trebuie să ştii al naibii de bine partitura. Iubesc teatrul pentru adrenalina pe care o iscă, dacă e bine făcut are energia unui concert de rock bun. Şi, pentru ca îl fac rar, are parfumul de inedit pentru mine. Nu am obişnuinţa sau plictiseala de a fi constant pe scena, aşa că evident că mă entuziasmez.

Cum ţi se apare că se dezvoltă această artă în România? S-a tot cântat moartea teatrului de când a apărut cinematografia, apoi televiziunea, internetul. Cert e ca sălile sunt pline, la fel cum noi tânjim să fim pe viu în faţa unui public, şi publicul vrea să vadă actori trăind în faţa lor. Iar teatrul independent a adus câteva generaţii noi în spaţii neconvenţionale. Prima regulă e să fie un actor şi un spectator, şi tot teatru se cheamă.

Pentru că urmează să ai premiera la Omul cel bun din Seciuan în toamnă şi pentru că am văzut o avanpremieră împreună la Godot Cafe-teatru, m-am întrebat dacă voi actorii în general, şi tu în special, vă oferiţi impresiile colegilor pe care îi vedeţi în spectacole? Dacă suntem prieteni şi există între noi încredere şi drag, evident că discutam după. Trebuie să existe bunavoinţă. Nu m-aş apuca niciodată să îmi dau cu parerea neîntrebată, un actor după spectacol e o rană vie, nu te apuci să arunci cu praf în el doar pentru că tu ai face altfel. Trebuie menţinută şi balanţa asta, să nu impui ce crezi tu unui coleg. Trebuie iubita unicitatea şi alteritatea celui din faţa ta. Şi trebuie să fii generos şi să te laşi surprins.

La rândul tău, accepţi, primeşti cu interes feedback-ul colegilor care te văd jucând? Absolut. Poate că uneori ar trebui să o fac mai puţin. Am aşa un mic virus de a mulţumi pe toată lumea. Dar când simt că mi se vrea binele şi că un coleg vine cu drag să îmi spună ceva, ar fi stupid să nu accept. Mereu putem să fim mai buni decât în seara respectivă. Ăsta e un alt avantaj la teatru. Poţi să schimbi.

Care a fost întâlnirea care te-a marcat cel mai mult în toţi aceşti ani? Toate, pentru că eu sunt foarte sufletistă şi m-au marcat toate într-un anume fel. Nu cred că a existat încă o cea mai importantă întâlnire. Au existat întâlniri esenţiale: cu Cătălina Buzoianu pentru Lolita, cu Dragoş Galgoţiu pentru Epopeea lui Ghilgameş, cu Silviu Purcărete pentru Măsură pentru măsură, întâlnirea asta de acum cu Andrei Şerban pentru Omul cel bun din Seciuan, în care eu, de o lună, fac o nouă şcoală de actorie, pentru că domnul Şerban ne cere mult.

Provii dintr-o familie de artişti. Cu ce ai plecat la drum în viaţă datorită acestui privilegiu? E un privilegiu, dar este şi greu pe de o parte, pentru că moşteneşti toate antipatiile părinţilor tăi, intri în aceeaşi lume cu ei şi primeşti deopotrivă aşteptările şi antipatiile. Părinţii mei sunt scenografi, e diferit faţă de ceea ce fac eu. Am plecat la drum cu informaţia că trebuie să fiu foarte puternică şi încă nu am ajuns să dobîndesc abilitatea asta complet. O învăţătură foarte bună, actoricească,  pe care mi-a dat-o mama a fost când aveam 9 ani şi am făcut primul film a fost “spune ca şi cum ai spune tu”. Şi aşa am mers, am nevoie să cred că e o poveste şi e a mea atunci când sunt pe scenă, fără să o iau razna, evident. Ştiu foarte bine cine sunt, nu am epilepsii artistice, dar am nevoie să cred întru totul să spun ca şi cum aş spune eu.

De unde îţi iei energia? Când am de lucru mă trezesc dimineaţa devreme şi mă dau imediat jos din pat pentru că sunt fericită. Când nu am de lucru mă trezesc târziu şi sunt nefericită. Când sunt obosită intră adrenalina în funcţiune şi respectul faţă de meserie, îmi fac treaba după care mă duc acasă şi mă prăbuşesc.

Unde îţi găseşti liniştea şi echilibrul? Acasă, cu familia mea, cu iubitul meu, cu prietenii mei. Sunt dependentă de zilele din perioadele ocupate când putem să ieşim pe stradă să ne plimbăm şi să mergem să ne cumpăram îngheţată şi să ne pozăm cu aparatul meu Praktica vechi şi să nu facem nimic.

Cum crezi că va fi peisajul tău personal şi profesional peste alţi 20 de ani? Habar nu am. Mi-ar plăcea să am de lucru constant şi în teatru şi în film, să am o familie şi să am oameni care să vină la spectacole ca să mă vadă pe mine, să am un public care să mă iubească. Îmi place să fiu iubită.

Dar pentru tine cum e iubirea? Cum iubeşti? Este esenţială, este motorul. Faptul că îmi iubesc meseria mă face să o fac în ciuda faptului că o urăsc uneori, faptul că iubesc un om minunat mă ajută să trăiesc frumos şi să mă bucur de fiecare an, de cum trec anii, să mă bucur de orice lucru mărunt.

Ce îţi place să faci în timpul liber? Să văd filme, să citesc, să mă plimb, să “dolce far niente”, să stau cu puţinii şi minunaţii mei prieteni la suc şi vin bun şi discuţii lungi, mai nou să înot.

Unde te simţi cea mai liberă? La munte, în bocanci şi cu frumuseţea şi cu doza aia mică de pericol în faţă. Sau la mare. Am uneori o senzaţie acută că vreau să fiu în natură, vreau pământ şi frunze uscate şi cer, nu asfalt.

Ce temeri ai şi cum vieţuieşti cu ele? Frica de fluturi. Vieţuiesc cu ea în sensul că fug ţipând dintr-o cameră dacă intră un fluture de noapte, dar din fericire am oameni care mă iubesc şi îi alungă, deşi li se pare stupidă frica mea. Frica de abandon, de lipsă a dragostei, de uitare. Şi trăiesc cu ele încercând să generez contrariul. Iar de mica fobie de poduri am scăpat, aşa că bravo mie, merit o îngheţată.

Care este cea mai puternică amintire din copilăria ta? Mama inventând şi făcând nişte haine minunate, tata pictând icoane şi eu dansând de colo colo pe Bolero de Ravel – îmi plăcea la nebunie, bunicii mei cu pisicile lângă, în bucătărie, curtea plină de căţei moţăind, vacanţa de vară apropiindu-se. E doar una dintre amintiri, o seară de când aveam 7 ani şi venisem de la şcoală. Şi aşa vreau să am în minte familia mea.

Spune-mi ceva ce nu ai mai declarat până acum public pentru că nu ai avut ocazia. Hmm..Nu am văzut niciodată Titanic. Şi nici nu vreau să îl văd.

Ce vise ai, Ana? Vreau să călătoresc mult. Vreau să umblu prin toată lumea cu ajutorul meseriei mele. Şi încă multe, dar ca de obicei, mi-e greu să aleg.

 

Did you find apk for android? You can find new Free Android Games and apps.
DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*