Want create site? Find Free WordPress Themes and plugins.

„Haide, întreabă-mă!“, mi-a spus direct, uitându-se fix în ochii mei, după ce ne-am aşezat, faţă în faţă, în camera unde urma să aibă loc dialogul nostru. La prima vedere, Alex Dima pare a fi exact ca la televizor: o persoană incisivă, tranşantă, pentru care nu există ziduri de nespart sau politeţuri inutile.

„E prea „rece” aici. Putem să mergem într-o cameră de montaj! Să vezi şi tu ce fac eu acolo!”, a zis dintr-odată şi s-a ridicat să plece. Nu apucasem să îl întreb nimic. Am mers după el şi am ajuns într-un loc mai cald, mai interesant, unde mi-a arătat câteva minute din ultimul său reportaj. Ne-am aşezat apoi, tot faţă în faţă, de data aceasta fără o masă gri între noi. După o cafea şi câteva ore de poveşti am fost surprinsă să descopăr şi alte laturi ale lui Alex, pe lângă cea de jurnalist. Toate la fel de interesante.

Alex Dima poate fi uşor intimidant, dar asta doar până treci de primul schimb de replici. După aceea descoperi un om foarte deschis, care te molipseşte cu energia lui. Râde mult şi împleteşte cu măiestrie poveşti din copilăria sa, din zilele petrecute alături de fiica lui, dar şi din investigaţiile pe care le face pentru emisiunea România, te iubesc!. Deopotrivă, devine melancolic atunci când îşi aminteşte momentele mai grele prin care l-a dus viaţa, despre care spune că l-au schimbat foarte mult.

Îţi mulţumesc că ai acceptat acest dialog. Aş vrea să ne cunoaştem, mai întâi. Spune-mi cine eşti? Sunt Alex Dima. Aroganţă maximă, nu? (râde)

Nu, deloc. Credeam că vei spune sunt Alex Dima de la Pro TV. Nu, aşa zice fiică-mea: “Sunt fata lui Alex Dima de la televizor”.

Ce îţi place cel mai mult să faci? Cel mai mult îmi place să mă joc cu fiica mea. Dacă aş putea să fac treaba asta toată viaţa, să mă joc cu ea şi să călătorim, ar fi perfect. Să găsim locuri în care să fim noi doi şi să ne jucăm, să ne tăvălim prin iarbă, pe nisip. Îmi place job-ul meu, de asemenea, foarte mult. Şi în job-ul meu îmi place să mă cocoţ, să alerg. Îmi place mirosul de noroi şi să mă bag în noroi, ştii? Îmi plac situaţiile extreme care mă obligă, şi psihic şi fizic, să îmi ating limitele. De aceea am dormit prin zăpezi cu oamenii pe care i-am filmat, pentru că îmi place treaba asta. Pe de altă parte am făcut lucrurile astea pentru că în meseria pe care noi o facem – care cred că la noi a trecut de pragul meseriei şi o luăm cumva ca pe o misiune – îmi place să trăiesc cu cei pe care îi filmez pentru a simţi ce fac oamenii aceia. De asta te-am şi adus aici la montaj, ca să vezi ce fac eu aici. Acesta este unul dintre locurile în care eu petrec mult timp. Dar de scris, nu pot să scriu aici. Scriu acasă sau mă bag cu maşina într-o parcare şi scriu ore întregi. Când scriu trebuie să fiu eu cu mine, să am inspiraţie.

“Armele mele sunt microfonul și vorba”

Cum este jurnalistul Alex Dima de la Pro TV? Când am început povestea asta existau nişte reguli. Eu nu am Facultatea de Jurnalism, dar am furat regulile din mers. Atunci când am ajuns la PRO TV mi s-a spus “Tu rămâi aşa cum eşti, restul o să înveţi pe parcurs!”. Am primit nişte reguli de bază, iar acestea erau că atunci când merg într-un loc să filmez trebuie să fiu aşa de piatră, obiectiv, jurnalistul care nu bea, nu mănâncă, nu râde, să fiu foarte serios şi sobru. Aşa este jurnalistul de ştiri. Ori eu nu am fost de acord cu treaba asta, de la început. Mai târziu, când am început să îmi impun stilul şi oamenii de aici au văzut că e în regulă şi că prinde la public, m-au lăsat în pace. Eu, dacă mă duc într-un loc să filmez, râd cu oamenii ăia de acolo, dacă este să plâng, plâng fără nicio ruşine. Mă iau cu ei în braţe, trăiesc cu oamenii de acolo, ca să văd ce este cu ei, să îi înţeleg. Multă lume mă întreabă: “Te-au caftit, frate, pe unde ai fost pe acolo şi te-ai luat cu ei la ceartă?”. Nu, nu m-au caftit. Nu am armă, nu am gărzi de corp după mine, deşi Pro TV-ul îmi dă bodyguard. Dar ce să facem? Să ne batem acolo parte în parte, să facem K1 pe munte? Nu! Armele mele sunt microfonul şi vorba.

Dacă ai avea reguli foarte stricte acum, crezi că ai mai putea funcţiona aşa de bine ca jurnalist de investigaţie? Depinde de reguli. Dacă sunt absurde, nu, nu pot să funcţionez deloc. Toţi avem nevoie de reguli la un moment dat, dar nu, nu cred că ar putea cineva să îmi ceară să fiu altfel. Ăsta sunt eu, aşa m-am format. Nu poţi să pui o şa pe mine, dacă eu nu ţi-o accept. Dacă eşti corect cu mine, merg cu tine până în pânzele albe. Dar dacă mă iei de prost şi încerci să te impui dur în faţa mea, eu nu pot să lucrez aşa.

Te identifici cu descrierea “jurnalist haiduc” pe care am citit-o despre tine? Da, să ştii. Şi îmi place treaba asta. De fapt eu aşa sunt în general, nu doar ca jurnalist. Nu am o mască pe teren, una în redacţie şi una acasă. Aşa sunt eu. Eu mor pe colegii mei din breaslă care nu au atitudine şi se lasă influenţaţi, conduşi. Dau doar ştirea cum vine ea. Dar poate nu aceea este ştirea. Eu aşa am plecat de pe Parlament, când nu mai suportam ce se întâmplă acolo şi devenisem extrem de agresiv în conferinţele de presă. Puneam tot felul de întrebări incomode, îi bruiam. Veneau şi spuneau aceleaşi minciuni în fiecare zi, aceleaşi pe care le auzeam de ani de zile. Şi atunci mă jigneau pe mine, în primul rând. Eu nu eram doar un purtător de microfon, o ţeavă prin care ei să transmită informaţia către oameni. Ok, transmitem ştirea pe care vrei să o dai, dar haide să o verificăm mai întâi, este reală, nu este reală, este plauzibilă, nu este? Am venit aici, am spus că nu mai pot şi am trecut pe campanii. Apoi a apărut “România, te iubesc!”.

“România, te iubesc!” prin ochii lui Alex Dima

Povesteşte-mi despre echipa de la “România, te iubesc!”. Cum sunt oamenii cu care lucrezi? Sunt toţi nişte oameni foarte faini, la fel de nebuni ca mine. Ca să faci emisiunea asta îţi trebuie puţin patriotism, îţi trebuie adrenalină, minte limpede şi curaj. Toţi suntem aşa. Evident, fiecare cu particularităţile sale. Uite, teoretic Paula Herlo nu ar merge niciodată să alerge hoţi prin pădure. Dar, dacă este nevoie practic, o face. Dar ea îi aleargă prin spitale, prin ministere. Salvează vieţi. Cosmin Savu are anchetele lui, pe stilul lui, care prind foarte bine la public. Anca Nastasi este un jurnalist de un calm ieşit din comun şi din toată liniştea asta a ei vine cu nişte materiale foarte fresh, foarte bune. Iar Rareş Năstase este o maşină de produs materiale. A produs foarte mult anul acesta, cred că va lua şi un premiu.

Care ar fi cheia sezonului al optulea? Cheia este tot în anchete ca şi până acum, în demascarea oamenilor care fac fapte rele şi care trebuie arătaţi în toată goliciunea lor. Cum vorbeam şi cu colegii mei, eu cred că viitorul emisiunii stă însă în a ne apropia mai mult de lucrurile care îi interesează direct pe oameni. Am avut un material al Ancăi despre depresie şi sinucidere care a mers foarte bine, va fi un material despre ora de sexualitate în şcoală. Sunt probleme care îi preocupă pe oameni. A fost materialul meu de început de sezon despre Arsenie Boca. Este un subiect important în prezent, ne lovim de Arsenie Boca la tot pasul, este un fenomen. Aşa s-a născut această poveste. De fapt povestea s-a născut de la taică-meu. Am mers acasă iar el mi-a arătat un tablou cu Arsenie Boca. Pe spate scria “Victor Ponta Preşedinte”.

Când pleci pe teren să filmezi pentru emisiune ai un scenariu clar în minte al poveştii pe care vrei să o spui, o formă? Întotdeauna. Am forma materialului în cap dinainte de a pleca pe teren. Una brută, evident, fiindcă ea se poate schimba complet după ce am ajuns acolo. Dar când plec de acasă eu ştiu foarte clar ce trebuie să cuprindă acel material. De exemplu, este un material la o mănăstire, să zicem. Eu în el trebuie să am: discuţii cu călugării ca să îi cunosc, să am poveşti ale oamenilor care merg acolo, să am cât mai multe personaje. Apoi este ilustraţia: nori care trec printre cruci, biserici, oameni care se roagă, lacrimi, mâini, icoane, feţe, lumină, un răsărit, un apus de soare, un cântat de cocoş, un sunet de păsări. Eu îmi trec toate acestea pe un carneţel când plec, iar când le-am bifat pe toate, am terminat treaba din teren. În tot ceea ce fac eu, în toate materialele mele, filosofia mea este întotdeauna cu un ochi să plângi şi cu unul să râzi. În aşa fel încât niciodată când se termină materialul să nu plângi căci o dăm în dramatism, dar nici să nu râzi. Să îţi rămână acea stare între râs şi plâns.

Cum găsiţi subiectele la “România, te iubesc!”, vă sunt propuse, le găsiţi voi? Noi toţi umblăm foarte mult prin ţară şi vedem foarte multă lume. Te duci la un subiect, mai vezi alte două pe lângă, dacă ai ochii deschişi. Ne scriu oameni, de asemenea. La mine pe birou sunt teancuri de plicuri, de poze. Ne vin şi de la colegii care nu pot să le ducă ei în ştiri într-un minut şi jumătate. Idei vin din toate direcţiile.

Pe ce criterii alegeţi să le produceţi, căci bănuiesc că aveţi zeci de idei pe masă? Depinde, de la subiect la subiect. Poate să fie unul local, dar să fie spectaculos şi atunci îl facem pentru că va trezi interes şi la nivel general. Poate să fie tot unul local, dar care să nu suscite interesul naţional pentru că este doar o problemă locală, caz în care nu îl producem. Uite, de exemplu, sunt multe situaţii în care oamenii ne scriu sau ne sună să ne semnaleze probleme din primării. Eu încerc să vorbesc cu oamenii, să îi conving că viaţa le aparţine şi schimbarea stă în ei. Filosofia mea de viaţă este că, dacă vrei să schimbi ceva, începe schimbarea cu tine. Din fericire văd în România celule care funcţionează bine: Dăruieşte viaţă, Magicamp, Merci Charity Boutique, Valea Screzii şi multe alte locuri. Cred că Dumnezeu ţine ţara asta datorită acestor celule şi a oamenilor buni din ele. Avem zeci de astfel de locuri în ţara asta. Dacă noi am reuşi să le conectăm între ele, România ar fi departe. Dar, slavă cerului că funcţionează şi independent.

“E mult gri în generația asta”

Crezi că noi, generaţia de peste treizeci, mai putem schimba în bine ţara aceasta, mai putem face ceva important sau îi lăsăm pe copiii noştri să facă? Cred că este de datoria noastră să fim şi noi parte din schimbare. Dacă nu îţi convine ceva, începe tu să schimbi treaba asta! Noi ca societate trebuie, în primul rând, să ne oprim din plâns, din văitat. Dacă noi ca societate reuşim să tragem aer în piept, să ne ştergem lacrimile şi să ne spălăm pe ochi, să ne dăm seama de situaţia gravă în care suntem, dar şi de alternativele pe care le avem, mai putem alege un drum bun pe care să mergem. Mă simt neputincios şi revoltat când discut cu oameni care nu văd ieşirile dintr-o situaţie grea. Iar acestea sunt mereu în faţa lor. Aşa şi cu naţia asta a noastră! Dacă noi am făcut ceva cu emisiunea “România, te iubesc!” eu sper să fie o schimbare a atitudinii generale şi a mentalităţii “nu putem, nu se poate”. Nu există material la care noi să nu oferim şi soluţii. Putem face asta fiecare, prin puterea exemplului personal. Generaţia asta a noastră are datoria de a schimba lucrurile în ţara asta. Trebuie să ne trezim cumva, să nu mai fim ca nişte roboţi care lasă gunoaie în urma lor. Şi să mai scăpăm de griul ăsta general, e mult gri în generaţia asta. Pe lângă puterea exemplului, noi contribuim la schimbare prin educaţia copiilor noştri. Să primenim în aşa fel mintea copiilor noştri astfel încât să meargă de la început pe o cale bună.

Când mergi pe teren sunt momente în care ţi-e frică? Da, normal că sunt!

Când: în situaţii de violenţă fizică sau în altele? Sunt multe cazuri în care apare frica. Am avut situaţii în care s-a dat cu un topor după un coleg de-al meu. Atunci ţi-e frică. Am avut situaţii în care am dormit cu o sticla pe clanţa uşii, tot de frică. Bine, noi eram la etajul al cincilea, nu aveam unde să fugim, dar măcar nu ne omorau în somn.

Cum gestionezi clipele acestea de teamă intensă? Frica la mine se dizolvă cu adrenalina. Adică adrenalina pe care o simt în momentele alea când mă cuprinde frica, de multe ori bate frica. Îţi dau un exemplu. Am prins odată nişte oameni care tăiau o pădure şi ne-am apropiat atât de mult de ei – eu şi operatorul meu- încât, la un moment dat, când a căzut copacul, a picat între mine şi el. Aşa de aproape eram. Când am ajuns să vizionez povestea aia, la un moment dat auzeam în căşti o bubuitură. Ce era? Ca să nu vadă hoţii că avem echipamente de filmat, îmi pusesem lavaliera pe sub tricou. Inima mea era cea care se auzea în cască, atât de puternic bătea.

Ai avut momente în care ai vrut să renunţi la reportajele de investigaţie, la televiziune? Nu tocmai. Normal că sunt momente când obosesc, când se adună foarte multă muncă. Uite, de exemplu vine 1 decembrie (Ziua Pro TV), iar luna noiembrie pentru noi este foarte aglomerată. Pentru că trebuie să alergăm să scoatem ce este mai bun din oamenii pe care îi întâlnim, dar şi din noi când scriem materialele. Nu mai avem casă, nu mai avem masă, suntem în redacţie şi pe teren tot timpul. Atunci apar momente în care îmi vine să las totul baltă şi să plec. Sau, de exemplu, am făcut la un moment dat nişte poveşti în Spania, tot pentru 1 decembrie. Una dintre ele era cu un antreprenor român care avea un angajat mai nebunatic care mergea în mâini prin faţa lui. Am făcut povestea asta, le-am arătat-o producătorilor, nu le-a plăcut. Am mai făcut-o o dată, iar nu le-a plăcut! Ăsta iar e un moment când zici “Gata, plec acasă!”. Nu am plecat, am rămas singur în redacţie unde cineva îşi serbase ziua de naştere şi am găsit o sticlă de şampanie desfăcută pe masă. Era 2 noaptea. Am băut puţină, am stat, m-am uitat la material din nou şi mi-a venit ideea să luăm imaginea şi să o întoarcem invers. Ca şi cum toată lumea ar fi invers. Asta era lumea pe care o vedea omul care mergea în mâini, lumea lui era întoarsă cu susul în jos. Şi el era, de fapt, personajul poveştii.

Alergi mult pe teren, lucrezi mult la materiale în redacţie şi în studio. Cum reuşeşti să te menţii sănătos cu acest ritm alert? Am multe boli. (râde). Ritmul ăsta ne omoară, pe toţi, în general. Eu nu reuşesc să mai ies din el. Sunt şi mai hiperactiv eu aşa de fel. M-am dus la o doamnă pentru că auzeam nişte zgomote în urechi. Mi-a pus o centură pe cap, pe mâini, s-a uitat pe un laptop şi mi-a zis că am un creier prea activ. Să mă mai liniştesc. Mi-a făcut apoi acupunctură pe ureche. Mă simt mai bine, mă mai duc la ea. Alerg dimineaţa. Încerc să alerg cât mai des când sunt acasă. Am şi probleme cu spatele, dar de vreo patru ani fac în fiecare dimineaţă nişte exerciţii care pe mine mă montează pentru toată ziua. Alerg, n-alerg, pe astea le fac. Mănânc sănătos. Uite, îţi arăt ce mănânc, am un meniu fix în fiecare zi. (îmi arată pe telefon programul lui alimentar) Bine, azi nu am avut ce îmi trebuia în frigider şi am mâncat programul de mâine. (râde) Dar mă ţin de el şi fac sport. Am slăbit 2 kilograme deja.

În partea a doua a discuției mele cu Alex Dima ( se află aici ), acesta își amintește de momentele frumoase din copilărie şi vorbește cu încredere, optimism și mândrie despre fiica sa, pentru care se transformă în fiecare zi în erou.  Povesteşte, de asemenea, despre ce a însemnat pentru el dispariţia prematură a soţiei sale şi despre MagiCAMP – o tabără pentru copiii bolnavi de cancer, în care este voluntar.

Did you find apk for android? You can find new Free Android Games and apps.
DISTRIBUIȚI
Îți mulțumesc pentru vizită! Sper că ți-a plăcut măcar un pic ceea ce ai citit și că vei reveni! Am și alte povești despre lecții personale și căutări care pot fi ale oricui, despre oameni, locuri văzute și experiențe trăite. Toate materialele publicate aici sunt ale mele și sunt protejate de drepturi de autor. Te rog să nu preiei niciunul fără acordul meu prealabil sau fără menționarea sursei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*